Despre „ultimul mohican” al eticii politice; implicațiile datei de 30 decembrie.

România nu a fost un stat care să-și păstreze o linie constantă a credințelor și ideilor politice. Ultimul secol a condus România prin periplul a trei sisteme politice diferite, cu scopuri și ambiții violent încheiate. Anii 1947 și 1989. Diferență de 42 de ani. O diferență relativ mică dacă e să ne raportăm la longevitatea unui sistem politic. Dar a fost de ajuns. A fost îndeajuns pentru ca 81 de ani de monarhie constituțională să fie șterși complet din mentalitatea, respectiv funcționalitatea unui stat ce odinioară dădea semne clare de aliniere cu statele vestice din punct de vedere politic și economic. Sau cel puțin dădea speranțe concrete.
Ne aflăm pe 23 august 1944. După aproape 3 ani de lupte violente, un lucru este sigur. Rusia învinge Germania, împingând mașinăria de război germană înapoi spre Berlin. O mașinărie de război ruginită serios după pierderile suferite în bătăliile aeriene cu Anglia sau cele ce au avut loc în munții Serbiei, cu trupele de gherilă sârbe. Dacă în urma retragerii germane, românii trăiesc cu speranța repetării visului frumos din 1918, după ocupația rușilor, totul se dărâmă brusc, orice speranță devenind o reminisciență a unui fost posibil vis național. Nemulțumindu-se doar cu Basarabia, pe 26 iunie 1940 Imperiul Sovietic impune României și cedarea Nordului Bucovinei, o regiune de mult dorită de către membrii bolșevici ai Cominternului. Banatul și Bucovina au fost dintoteauna „cuiburi” ale burgheziei și imperialismului, cuiburi ce odată și odată trebuiau distruse. Într-un sfârșit, Stalin își vede în 1945, toate iluziile și visele hrăpărețe îndeplinite. Aliații nu au avut puterea de a negocia în februarie 1945 cu privire la soarta Europei, iar asta a fost în avantajul lui.
După 23 august, un număr de trupe sovietice rămâne în România pentru a menține noua ordine. Ceea ce mai târziu va fi numită de către comuniști „Marea eliberare”, de fapt noua ordine politică seamănă a fi în realitate o ocupație în toată regula. Toți știau asta, dar mai erau unele speranțe, mai ales în sânul elitei intelectuale.
Tot în aceiași zi, în subsolurile Palatului Regal (actualul Muzeu Național de Artă al României), este pregătită o altă lovitură politică ce va rămâne în istoria contemporană a României: îndepărtarea de la conducerea armatei și a țării a mareșalului Ion Antonescu și reluarea puterii de către regele Mihai. Ironic sau nu, la complotul organizat participă și membri ai partidului comunist. În aceiași dimineață, în tancurile rusești era prezentă și Ana Pauker, o veche veterană a comuniștilor români, rearestată în 1935 pentru activități ilegale și schimbată cu un prizonier român, fiind cedată Rusiei în 1940. La Moscova, a fost conducătoarea reală a Partidului Muncitoresc Român (denumit așa până în 1965), transmițănd ordinele sale celor 3 activiști care nu fuseseră arestați; Constantin Pârvulescu, Emil Bodnăraș și și Iosif Rangheț. Ceilalți activiști comuniști, erau încă în centrele de detenție politice, fiind eliberați imediat după intrarea Armatei Roșii în capitală. După 23 august, Partidul Muncitoresc Român va reintra în legalitate, membrii săi fiind eliberați din centrele de detenție politice. Gheorghiu-Dej este ales prim-secretar al partidului în octombrie 1945. Anterior, noul premier al României a fost numit Petru Groza. În noul cabinet, funcția de ministru al Finanțelor revine Anei Pauker, cea de ministru al Transporturilor lui Gheorghiu-Dej iar cea de ministru al Justiției, lui Lucrețiu Pătrășcanu.

Regele Mihai I al României

Deși secretar general al partidului comunist ,anterior lui Dej fusese Ștefan Foriș, comuniștii din jurul lui Dej nu puteau accepta acest lucru. Foriș nu fusese omul loial în modul absolut în fața Moscovei, iar acest fapt era deranjant atât pentru bigoții comuniști români, cât și pentru cei din PCUS. În plus, Foriș fusese și locotenent în armata austro-ungară în Primul Război Mondial, iar acest lucru era ultimul care putea fi simpatizat de către Moscova. Deci acesta trebuia lichidat. Acest fapt a fost realizat în vara lui 1946. Sechestrat de Gheorghe Pintilie și oamenii săi de la Securitate, Foriș urma să fie asasinat violent câteva zile mai târziu prin multiple plăgi datorate unor lovituri de rangă în zona capului. Cadavrul său a fost îngropat în curtea unei locuințe. Comuniștii nu au iertat-o nici pe mama acestuia, ucigând-o apoi legându-i cadavrul cu bolovani de moară și aruncându-l în râul Criș.
Până în acest punct, comuniștii au avut mână liberă, sprijiniți de Moscova . Însă, în final s-au lovit de celălalte partide politice și într-un final, de instituția monarhiei.
În 1946, au loc alegeri politice. Surprinzător, cu o majoritate de necrezut, comuniștii români câștigă alegerile cu peste 80 % din voturile românilor. În țară domnea o confuzie uriașă. Cum au putut câștiga comuniștii alegerile? cum a fost posibil acest lucru, chiar dacă aceștia au răspândit zile în șir teroarea în jurul alegătorilor? se zvonește că de fapt, aceștia ar fi inversat cifrele scrutinului, ei primind doar 20 %. Această presupunere va fi demonstrată mulți ani mai târziu, comuniștii români falsificând alegerile fără menajamente.
Alt pas care trebuia făcut era desființarea partidelor politice istorice. Fapt realizat de asemenea cu ajutorul Securității. Rând pe rând, Partidul Național Liberal, Partidul Conservator și cel Social-Democrat dispar în urma unor înscenări ce astăzi depășesc limita grobiană a penibilului. Comuniștii români au toată puterea în mână. Totuși, România era încă monarhie regală, ceea ce însemna că Parlamentul era supus Regelui. Pentru această problemă delicată, Stalin îl trimite în România pe unul dintre puținii săi oameni de încredere și cam printre singurii care au scăpat cu viață în urma asasinatelor crunte din perioada Mari Terori. Andrei Vîșinski sosește la București cu ordine clare de îndepărta România de latura Monarhiei.
Regele Mihai este fiul lui Carol al II-lea, care la rândul lui a fost fiul lui Ferdinand I. Nesemănând la fire cu tatăl său, Carol al II-lea este o fire aventurieră cu priorități clare înaintea tronului. La moartea tatălui său în 1927, el este departe de România, refuzând tronul. Prin moștenire genetică, tronul revenea fiului său, Mihai I, dar acesta avea în 1927 doar 6 ani, neputând conduce o țară la acea vârstă. De aceea, la cârma țării este instituită o regență domnească, compusă din Patriarhul Țării în acel moment, Miron Cristea (cel în timpul căruia s-au produs și schimbările de calendar -1924) și alți câțiva miniștri, fapt ce va fi îndeplinit până în 1930, atunci când, „Regele Playboy” se întoarce în țară cu ambiții clare de domnie.
În 1940, Carol al II-lea este forțat de contextul extern să cedeze domnia fiului său, Mihai. Totuși Mihai era prea tânăr pentru a refuza favorurile intransigentului mareșal Ion Antonescu, care devi ne primul om în stat la nivel de putere. După 23 august 1944, Regele Mihai recapătă prerogativele regale, însă este urmărit de ghinion în continuare. Comuniștii nu puteau suferi monarhia.
Pe 6 septembrie 1940, Mihai este uns deci rege. Totuși, datorită faptului că Parlamentul a fost desființat de către tatăl său, iar Constituția nu era adoptată la acea dată, regele Mihai nu a fost încoronat cu Coroana regală, ceea ce constituțional nu putea fi legal. Acest lucru consta într-o diminuare a drepturilor sale exercitate ca Șef al statului. Totodată, a încercat să protesteze împotriva stilului violent și barbar al comuniștilor români de a conduce țara, organizând o grevă regală, ceea ce însemna că legile nu puteau fi adoptate fără semnătura sa. Acest lucru a rămas fără succes.

În dimineața zilei de 30 decembrie 1947, Regele este sunat să se prezinte în fața lui Petru Groza și a altor comuniști români (după alții, acolo era prezent și Andrei Vîșinski) pentru a se discuta „probleme de familie”. Revenit recent din Marea Britanie unde a cunoscut-o pe viitoarea sa soție, Ana de Bourbon-Parma, Regele a crezut că vor fi discutate probleme legate de logodna sa. Acolo, Petru Groza avea la el actul oficial de abdicare. Armata a înconjurat întreg Palatul Regal, iar comuniștii români l-au amenințat pe Mihai că în schimbul unui refuz de a semna actul de abdicare, vor fi executați 1000 de studeți arestați care au protestat împotriva abuzului săvârșit de comuniști în timpul alegerilor electorale. Constrâns de situție și mai mult ca sigur, obosit după 3 ani de discrepanțe politice, Mihai semnează actul de abdicare. Pe 3 ianuarie, este obligat să părăsească țara, fiind emoționat profund după cum avea să mărturisească mai târziu de lacrimile celor din plutonul de armată prezent acolo pentru a-i da un ultim onor. Deși unii susțin alte idei, după propria relatare, Mihai a fost obligat să plece fără nicio parte din averea sa regală, fiind obligat ca în străinătate să aibă mai multe meserii pentru a se putea întreține (este și logic, de vreme ce comuniștii nu au avut niciun gest de clemență față de niciun lider politic interbelic). La un moment dat, văzând o valiză în mâinile sale, autoritățile comuniste au confiscat-o cu mare suspiciune. La deschiderea valizei, nu era altceva decât o brazdă de pământ românesc…

România a devenit stat comunist în 1947. Dacă ne referim logic, actul de abdicare al Regelui Mihai este unu nul, deoarece el nu a fost decretat ca fiind Rege de Parlament (din motivele prezentate mai sus), el fiind uns Rege doar din punct de vedere religios. Deci, în 1947 pe 30 decembrie, România a fost decretată stat comunist într-un mod abuziv și ilegal. Mai este de menționat faptul că în 1992, Regele a fost invitat în țară de către Parlament pentru a sărbători perioada pascală în România. La aeroport însă, a fost obligat să se întoarcă din considerentele celui pe care îl numesc personal „cel mai mare rău al României post-comuniste”, și anume Ion Iliescu. Abia în 1997, Regele Mihai și-a recăpătat cetățenia, mutându-și domiciliul înapoi în țara natală.

Ascultați aici câteva interviuri acordate de Majestatea sa postului de radio Europa Liberă:
http://www.europalibera.org/content/article/24370489.html

Închei anul 2011 și implicit cariera de bloger pe acest an cu această postare, poate oarecum nepotrivită având în vedere perioada în care ne aflăm. Dacă la unii bucuria trecerii în alt an este una substanțială, pentru monarhiști este o perioadă nefericită, având în vedere în ce s-a transformat România după anul 1947. Urez tuturor un 2012 fericit și potrivnic pe calea îndeplinirii dorințelor și fac un apel spre moderație, având în vedere resursele de hrană și alte „substanțe” pe care și le-au procurat unii .
La Mulți Ani!

Anunțuri

Despre Nita Andrei
student, fac. de geografie...

Dorești să adaugi ceva?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: