Cât de mult contează sistemul antirachetă de la Deveselu în fața Rusiei?

 

Sistemul defensiv antirachetă inaugurat pe 17 decembrie în comuna Deveselu anul trecut, a fost primit cu bucurie de comandamentul NATO în Europa respectiv autoritățile române. Federația Rusă a avut o atitudine ostilă în fața acestui proiect, considerându-l o amenințare strategică. Pe scurt, analizăm dacă acest sistem este cu adevărat o problemă în fața Rusiei, ținând cont de tehnologiile actuale.

Scenariile următoare se aplică doar în cazul rachetelor ICBM (rachete balistice intercontinentale).

În primul rând, sistemul antirachetă de la Deveselu este un proiect de tip Aegis Ballistic Missile Defense System offshore. Utilizează două tipuri de rachete interceptoare: RIM-161 Standard Missile 3 – capabile de intercepție în faza medie și RIM-67 Standard – capabile de intercepție în faza terminală. Pe scurt: faza medie de intercepție presupune ca racheta balistică interceptoare (în cazul acesta RIM-161) să distrugă racheta ICBM de preferință în faza a doua a traiectoriei ei (în afara spațiului atmosferic) înaintea separării focoaselor (ogivelor) nucleare pentru faza a treia (reintrarea în spațiul atmosferic). În cazul de față, aceasta reprezintă cea mai bună soluție deoarece are abilitatea de-a distruge racheta balistică înaintea fazei terminale (un timp relativ mare de intercepție plus spațiul mare extraatmosferic). Cu toate astea, intercepția nu este garantată (rata de succes este una medie). În al doilea rând, există sistemele defensive ale ICBM-ului (țintele de tip decor) pe care interceptorii le-ar putea urmări. În al treilea rând, această tactică necesită un radar foarte performant. Totuși, RIM-161 nu poate intercepta ICBM-uri ci doar rachete de rază medie (IRBM-uri).

Ultima fază de intercepție este totodată și cea mai riscantă (denumită în eng. THAAD). Presupune ca racheta interceptoare (RIM-67 Standard) să distrugă ICBM-ul în faza terminală, după separarea vehiculului de reintrare atmosferică (MIRV în eng). În acest caz, interceptorii ar trebui să urmărească fiecare focos în parte pentru a-l distruge. Ținând cont totuși că un ICBM poate transporta până la 10-14 focoase nucleare, fiecare cu direcție proprie + sisteme defensive (contramăsuri, ținte de tip decor, tehnologie stealth), această fază este aproape total ineficientă din mai multe motive: 1- în timpul reintrării atmosferice, focosul nuclear are o viteză prea mare (viteza peste 16 000 km/h – depinzând aici de unghiul de intrare) pentru a putea fi interceptat cu o rată mare de succes; 2- timpul necesar intercepției este de câteva secunde; 3- în cazul intercepției pozitive, rămâne posibilitatea ca focosul nuclear să fie detonat – deci chiar și la o intercepție pozitivă, rămâne problema posibilelor efecte (o intercepție de succes ar trebui să fie efectuată între 160 km-2200 km altitudine). Încă un motiv pentru care această etapă ar putea duce la un eșec ar consta în posibila detonare intenționată a unui singur focos, ceea ce va duce la NEMP deci implicit la bruiajul total al sistemului RADAR – cu alte cuvinte, interceptorii ar fi ”orbi”).

Nu am mai amintit de posibila interceptare a ICBM-ului în faza lansării- aceasta este aproape inexistentă deoarece ar presupune ca racheta să fie distrusă în aproximativ 3 minute (înaintea ieșirii ei în spațiul extraatmosferic) plus că e posibilă doar cu avioane interceptoare în spațiul lansării.

Atât Rusia, prin viitorul sistem S-500 cât și SUA, prin RIM-174 Standard ERAM, urmăresc o extindere a razei de acțiune a interceptorilor, cu speranța că vor avea o rată de succes mai mare a interceptării în faza balistică medie a ICBM-ului. Cu toate astea, așa cum am menționat în rândurile de mai sus, în momentul actual nu există nicio apărare împotriva ICBM-urilor nici de partea SUA sau a Rusiei, nici de partea celorlalte state posesoare de focoase nucleare.

În cazul în care un nou tratat similar celui START II prin care să se limiteze numărul de MIRV-uri nu va fi luat în considerare în viitor, actualele sisteme ABM (antibalistice) nu prea sunt de folos. În momentul actual, majoritatea ICBM-urilor posedă un singur focos nuclear (amplitudine în medie de 350-400 kt) din cauza costurilor prea mari pentru înzestrarea cu multiple focoase, deși ele pot fi configurate cu ușurință să transporte până la 12 focoase (în cazul Rusiei pentru rachetele ICBM – de ex. Topol- lansate din silozuri sau a celor Trident II americane, lansate de submarine). Din punct de vedere al magnitudinii, chiar și un singur focos nuclear poate avea între 300 și 500 kt amplitudine. Ca idee, bomba ”Little boy” (lansată la Hiroshima în 1945) a avut doar 15 kt amplitudine.

 

Anunțuri

Despre Nita Andrei
student, fac. de geografie...

Dorești să adaugi ceva?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: