Guvernul este compromis!

În ultima lună, situația politică a României a fost pe primele pagini ale cotidianelor internaționale, în speță datorită manifestațiilor uriașe din orașele țării împotriva OUG 13. O garantez personal din pricina faptului că zilnic urmăresc presa internațională iar cu excepția politicii anti-islamice a lui Donald Trump din SUA, presa internațională nu a avut prea multe motive de ”breaking news”. Cu toate astea, motivele pentru care țara noastră a căpătat importanță în primele pagini, nu au fost deloc îmbucurătoare și de bun augur: proteste masive în București ca urmare a ordonanțelor menite să slăbească lupta împotriva corupției.

Imaginea unui guvern condus din umbră de un condamnat penal (de o persoană situată pe baricade împotriva legii), duce automat la o decredibilizare masivă în fața partenerilor europeni. În momentele de față, Europa este într-un moment asemănător anilor `30, în care extremismul și discursul populist capătă importanță majoră. România nu își poate permite sub nicio formă abateri de la traseul pro european și pro atlantic în aceste momente în care expansionismul geopolitic al Rusiei este în mare ofensivă. Altfel, riscăm o compromitere și o pierdere a interesului european față de noi. O țară coruptă nu doar influențează negativ o regiune întreagă, dar o și slăbește politic. În România, corupția este prezentă chiar și la nivelul guvernării.

Acest guvern este incapabil și dezinteresat în a menține interesul Europei asupra României. În plus, este incompetent. Avem 27 de ministere și peste 50 de secretari de stat (cele mai multe ministere/secretari de stat din UE). Problema este că majoritatea ocupanților sunt incompetenți și profund vasali unui condamnat penal, originar din jud. Teleorman. Actualmente, acest infractor (def.după dexonline „persoană care a comis o infracțiune; autor al unei fapte care prezintă pericol social, constând în încălcarea unei legi penale, în săvârșirea, cu vinovăție, a unei abateri de la legea penală, și care este sancționată de lege”) are funcția de președinte al Camerei Deputaților (organul legislativ al țării).

În aceste condiții, actualul Guvern trebuie să plece deoarece prezintă un grad major de pericol la siguranța și suveranitatea României! Acest Guvern și-a arătat deja intențiile antinaționale prin: crearea unui număr fără precedent de ministere și posturi de secretari de stat populate de persoane incompetente, numite absolut fără nicio preocupare cu privire la importanța majoră a domeniului, politizarea instituțiilor publice, măsurile legislative având scopul de a împiedica activitatea procurorilor și judecătorilor precum și a construirii unui buget de stat (aflat încă în fază incipientă) ce nu prezintă absolut nicio siguranță în fața unei crize monetare internaționale care conform unor analize, se dovedește a fi recurentă în viitorul foarte apropiat.

Așadar, Grindeanu și echipa sa trebuie să plece!

Anunțuri

O analiză a situației din Siria. Partea I

Un nou Afganistan?

În 2001, NATO și aliații au invadat Afganistanul cu scopul de a înlătura talibanii de la putere și de a distruge taberele Al-Qaeda din regiunile montane din V și SV-ul țării, din imediata apropiere cu granița pakistaneză. Acest lucru se întâmpla chiar la câteva săptămâni după 11 septembrie. Ofițeri paramilitari CIA, împreună cu membri ai trupelor speciale, s-au unit cu Alianța Nordică, singurul bastion din Afganistan care se împotrivea fundamentaliștilor islamiști, într-o acțiune comună de liberalizare a Afganistanului și de implantare a democrației.

În decembrie 2001, au avut loc primele acțiuni în forță ale trupelor americane. Zeci de rachete au fost aruncate în regiunea munților Tora Bora, loc în care liderul de atunci al Bazei (Al Qaeda, în trd), Osama bin Laden se presupunea că s-ar fi ascuns. Concomitent, echipe de comando din forțele speciale ale US Army, au luat cu asalt taberele de antrenament ale Al-Qaeda, ucigând zeci și sute de membri. Cu toate astea, bin Laden a reușit să fugă în Pakistan, din cauza unei situații ce a trezit suspiciuni în sânul NATO asupra credibilității aliaților afgani din Alianța Nordică. În momentul în care trupele americane se aflau la câteva sute de metri de bin Laden, cei din trupele AN au întors armele împotriva ”aliaților americani”, situație ce a întârziat atacul câteva ore bune, timp suficient pentru UBL (acronimul dat de FBI lui bin Laden) să fugă în Pakistan, în regiunile tribale din munți. Acesta a plătit pentru crimele sale 10 ani mai târziu, când a fost ucis într-o acțiune a forțelor speciale din Marina SUA în Pakistan.

Talibanii au fost alungați de la conducerea țării în doar câteva săptămâni. În același timp, viitorul președinte al Afganistanului liber, Hamid Karzai, era adus în Kabul și ulterior votat de majoritatea afganilor ca lider de stat. Părea că democrația sosise în sfârșit și în țara în care războaiele nu s-au terminat niciodată. Totuși, a durat puțin timp pentru NATO ca să realizeze că Afganistanul era o țară prea fragilă ca democrația să persiste. Singura soluție viabilă era de a menține trupe staționare. Iar aceste trupe vor rămâne aici până în 2014.

Așadar, care e legătura cu situația actuală din Siria? Voi încerca să fiu cât se poate de scurt.

Conflictul din Siria a început în 2011, ca urmare a mișcării largi de emancipare politică a lumii arabe. Libia și Egipt au renunțat la dictaturile unor lideri totalitari și au început să urmeze traseul țărilor vestice spre democrație, unde populația să decidă cine merită ales. În Siria, acest lucru nu a fost atât de ușor. Bashar al-Assad, a câștigat alegerile  (în 2000*). Anterior lui, tatăl sau (Havez al-Assad) a condus Siria timp de 30 de ani. Populația nu a mai răbdat această linie dinastică și s-a împotrivit. Până la un conflict civil nu a mai rămas decât puțin. Iar acesta a început în momentul în care armata siriană a început să folosească forța împotriva manifestanților. Au apărut mișcările rebele, iar Siria s-a transformat într-un front între rebeli și trupele fidele regimului al-Assad. Țările petroliere bogate din Golful Persic au simpatizat tendința de emancipare a Siriei și au început să sprijine pe rebeli cu armament și bani. În Coran, cei bogați au obligația morală și religioasă de a împărți averea cu cei oprimați și săraci.

Până în momentul actual, bilanțul victimelor din Siria a depășit 100.000 de sirieni uciși. Alte milioane de sirieni au emigrat fie spre Turcia, fie mai nou spre zonele mai sigure din Irak. De ce a ezitat NATO sau ONU să intervină?

Lucrurile par simple la prima vedere, însă la o analiză profundă, ele sunt complicate. În primul rând, Rusia are drept de veto în cadrul ONU. O acțiune ONU ar pica din start atâta vreme cât Rusia, principalul aliat al regimului al-Assad s-ar împotrivi. Recent, Rusia a livrat un stoc de rachete balistice armatei lui al-Assad, ca urmare a unei așa-zise înțelegeri din 2010. Israelul, SUA și statele vestice au protestat. Interesele economice ale Rusiei sunt mai importante decât revolta sirienilor. Însă, înainte de a critica Rusia, să privim și în cealaltă tabără.

În Siria, nu doar rebelii luptă împotriva tiranului al-Assad. Grupări de extremiști din celule afiliate Al-Qaedei, au imigrat în masă aici,  în sprijinul fraților musulmani. Jihadul sfânt împotriva ”răului”, are loc acum pe două fronturi: unul în Afganistan, dus mai departe de către talibani împotriva trupelor ISAF și unul în Siria, cu luptători din țări arabe precum Arabia Saudită, Yemen, Tadjikistan ș.a împotriva sângerosului al-Assad. Totodată, jihadiștii sunt atrași și în Egipt, unde Frăția Musulmană a fost respinsă de populație în recentele ciocniri. Al-Zawahiri, liderul actual al Al-Qaeda a avertizat nu doar SUA ci și țările vestice acum câteva săptămâni, că situația din Egipt o va urma pe cea din Algeria anilor 90, când războiul civil a arătat că democrația nu poate avea succes într-o țară musulmană. Dar să revenim la Siria.

Al-Qaeda, pe cât de slăbită a devenit în urma campaniilor NATO în Yemen sau Somalia, pe atât de puternică pare a fi în Irak și în alte regiuni. Sute, poate chiar mii de jihadiști au plecat în Siria, în sprijinul rebelilor. Acest lucru ar fi și principalul motiv oficial pentru care Rusia nu acceptă o intervenție militară în Siria.

Dar atunci când ONU nu poate interveni într-o regiune fierbinte, o poate face în schimb NATO. Acesta este cel mai puternic bloc militar al planetei în momentul actual, format din superputeri militare precum SUA, Anglia și Australia. Pe lângă aceste țări, mai sunt și altele fidele, ca Polonia sau Franța. Cu toate astea, NATO s-a limitat doar în a critica regimul al-Assad. De ce nu a sprijinit NATO rebelii sirieni?

______________

*greșeală de editare: mandatul lui B.al-Assad a început în 2000

O analiză a situației din Siria. Partea a II-a

Învățămintele istoriei

Problema este tot din cauza rebelilor sirieni. Atâta vreme cât ei sunt sprijiniți de extremiști din Al-Qaeda sau Haqqani Network (plus alte rețele precum AQIM), nu poți fi 100 % aliat cu rebelii. SUA a promis ajutor militar sirienilor liberi, prin tehnologie defensivă anterior (vedere noctună, veste balistice sau căști), iar mai recent cu tehnologie ofensivă (logistică și armament). Însă ultimul ajutor nu a sosit nici acum.

Istoria a dovedit că nu poți avea încredere în statele islamice atunci când convingerile religioase se ciocnesc de cele geopolitice. La mijlocul anilor 80, SUA au sprijinit masiv talibanii cu echipament militar performant, precum rachete SAM destinate împotriva elicopterelor sau avioanelor sovietice. Aceste rachete, odată ce sunt lansate fie de la sol fie de lansatoare la nivelul umărului, își lovesc ținta cu destulă siguranță. Sunt termoghidate și tehnologiile mai noi, le fac ”imune” la contramăsurile luate de aparatele de zbor. Ca urmare, sovieticii au început să piardă zeci de avioane militare precum și elicoptere. Acest lucru a dus la costuri de sute de milioane de dolari americani și implicit la graba în retragere a sovieticilor în 1989. Alții spun că aceste rachete au grăbit de asemenea căderea URSS-ului în anii 90. Rămâne la atitudinea fiecăruia în a crede ce vrea.

După retragerea trupelor sovietice din Afganistan, SUA au cerut înapoi aceste rachete, implicit lansatoare. Insurgenții afgani au refuzat, spunând că ele vor fi folosite și împotriva altor invadatori asupra țărilor musulmane. Rând pe rând, aceste lansatoare au ajuns pe mâna extremiștilor islamici, cel mai rău coșmar posibil pentru NATO și SUA. Este posibil ca o parte dintre ele să fi ajuns chiar și în țările din America Latină, afectate de luptele interne dintre gherile. Altele au ajuns în state precum Libia. În acele momente, SUA a început să trimită spioni militari în țările islamice, cu rolul de a găsi și de a neutraliza aceste rachete, fie de ale cumpăra (situație asemănătoare cu cea din anii 1990, când SUA au cumpărat MiG-uri din Republica Moldova doar de teama că acestea ar putea fi vândute către Iran).

Așadar, nu poți expedia echipament militar performant în Siria. Ce alte opțiuni ar mai fi?

Expedierea de trupe terestre în Siria a fost o opțiune luată în calcul de către NATO, deși aceasta ar fi  una de compromis. Situația actuală o găsim în Afganistan, unde aproximativ 50 000 *de cadre militare americane încă mai staționează, cu scopul de a menține securitatea. Numai Statele Unite au pierdut de la începutul campaniei în Afganistan, peste 2000 de militari, majoritatea fie în atentate sinucigașe comise de extremiști fie din cauza dizpozitivelor explozibile improvizate. Majoritatea pagubelor au fost provocate de strategiile de gherilă ale talibanilor.

Dar SUA nu mai dorește un nou Afganistan. ”Enduring Freedom” (numele oficial al acestei campanii) nu se compară cu războiul din Vietnam, însă nici departe nu este. Mulți americani au fost răniți în regiunile nesigure din Afganistan, în urma ambuscadelor organizate de talibani, majoritatea fiind tineri sub 23 de ani, ieșiți din băncile liceului, însuflețiți de un spirit patriotic. Mai exact, peste 17 000*. Lecțiile au fost învățate. Într-o țară în care fanaticii se sinucid în numele religiei, nu poți implementa valorile vestice. Sarcastic vorbind, aici oamenii nu au nevoie de televizoare, curent sau apă caldă. Atâta vreme cât există pământ și apă, Allah decide dacă dă și restul.

De altfel, trupe staționare pentru menținerea păcii au fost și în Beirut, în 1983 (Liban). Însă, un atentat sinucigaș, a curmat viața a 241 de militari americani, 220 dintre ei fiind pușcași marini, staționați în Liban cu strictul scop de a oferi pază instituțiilor guvernamentale. Alți 58 de francezi au fost uciși într-un atentat similar, din nou, în numele religiei.

Dar dacă NATO ar trimite trupe care să lupte împreună cu rebelii împotriva trupelor lui al-Assad? Ar rezulta un nou Irak. Aici, după ce Saddam Hussein a fost înlăturat de la putere, irakienii și-au ales un nou guvern, de data aceasta format în majoritate de șiiți. Aceștia nu au uitat de persecuțiile suniților din timpul lui Saddam și au început la rândul lor un ”pay-back time” împotriva suniților. După 2006, americanii s-au uitat neputincioși cum Irakul a alunecat într-un război civil între aceste două fracțiuni, având loc și o renaștere a insurgenței. Același lucru s-ar putea întâmpla și în Siria, în cazul în care al-Assad ar fi alungat de la putere, de data aceasta între rebeli și fanaticii extremiști.

______

* cifră actualizată

O analiză a situației din Siria. Partea a III-a

Soluțiile probabile

Mai rămân de studiat efectele Războiului din Golf, precum și campania din Libia, din anul 2011. În 1990, NATO și-a dovedit puterea militară, lovind cu precizie trupele lui Hussein, cu rachete de croazieră lansate de pe vasele de luptă. Totodată, un contingent militar terestru a asigurat o retragere rapidă a irakienilor din Kuwait. Această modalitate strategică s-ar putea repeta și în Siria împotriva armatei fidele lui al-Assad, prin intermediul navelor de război și aviației net-superioare a NATO.

De altfel, ar fi o strategie asemănătoare cu cea folosită în Libia. Aviația NATO a asigurat suport rebelilor libieni împotriva trupelor guvernamentale conduse de Muhamar Gaddafi. De asemenea, trupe militare de elită britanice și probabil americane, au coordonat acțiunile rebelilor, astfel încât Gaddafi a fost înlăturat de la putere la scurt timp după intervenție. Problema este că Libia, neavând prezența trupelor NATO care să-i asigure securitatea internă, alunecă și ea într-o posibilă ”capcană” a islamiștilor, lucru văzut în septembrie anul trecut, în cazul atentatului terorist asupra ambasadei americane din Benghazi. Dar totuși, această ultimă opțiune rămâne cea mai viabilă și cea mai probabilă de luat în calcul de către NATO pentru Siria, în imediata perioadă de timp.

În concluzie, situația din Siria este complicată mult de factorii enumerați mai sus. O intervenție în Siria a trupelor NATO, ar cauza mai mult decât sigur și o intervenție a Iranului (dar nu militară), aprig susținător al președintelui Bashar al-Assad. Din păcate, populația siriană este prinsă la mijloc. Imaginile victimelor rezultate în urma atacurilor chimice cu gaz sarin (cel mai probabil), au fost văzute în toată lumea. Al-Assad a învinovățit rebelii pentru aceste atacuri, însă este puțin probabil ca rebelii să poată deține acest tip de arme. Nici NATO nu s-a grăbi să-l acuze pe al-Assad că ar sta în spatele acestor atacuri. Momentan, cea mai rapidă soluție a fost trimiterea consilierilor ONU aici. Dar guvernul sirian nu a permis încă accesul consilierilor în zonele afectate. Este clar că se ascunde ceva. Efectele agenților chimici se pot diminua mult după câteva zile, astfel încât devine greu de tras o concluzie. Până acum se estimează că în urma acestor atacuri au murit aproximativ 1300 de persoane dintre care, un număr uriaș de copii refugiați.

Unii spun că acesta ar fi prilejul potrivit ca puterile vestice să se uite pasive cum organizațiile extremiste se luptă între ele. Avem Hezbollah pe de o parte și Al-Qaeda pe de alta.

Trist este faptul că sunt oameni care susțin că tot conflictul din Siria este o uneltire a puterilor vestice, bineînțeles la capătul căruia se află SUA și Israelul. Sau că imaginile de la BBC sau CNN sunt trucate cu scopul complotist al mass-mediei.  Este trist că în momentul actual mai există oameni care neagă episoadele negre din istoria recentă a lumii. Au fost atâtea genocide provocate de lideri aflați în delir. În 1988, Hussein a folosit arme chimice împotriva irakienilor kurzi din N-ul Irakului, cel mai grav atac chimic din istorie. Au murit atunci peste 1500 de kurzi.

Despre Orizonturi roșii – o scurtă privire

Despre cartea lui Pacepa
Ieri, am început să lecturez volumul „Orizonturi Roșii”, volumul care l-a făcut pe Mihai Pacepa unul dintre cei mai vânați oameni dar și mai urâți de către cuplul iubit la finele anilor 80. Având două condamnări la moarte în contumacie plus altele venite din Libia sau Palestina, Pacepa nici acum nu se poate bucura de o vizibilă simpatie în Guvernul Romîniei…condamnarea sa la moarte a fost anulată abia în 1999, iar în 2004 și-a reprimit gradul de general .
În „Orizonturi Roșii”, cantitatea de informații și date absolut compromițătoare la adresa prea iubitului cuplu este copleșitoare…citind de-a dreptul stupefiat cartea, am înțeles de ce marii politologi ai României și nu numai îl numesc pe Ceaușescu un perfid mai mare decât predecesorul său. Mai departe, am aflat de ce renumitul politolog, V. Tismăneanu o aseamănă pe Elena cu teribila Nexhmije Hoxha . Este interesant să afli implicarea lui Niculae dar și a Elenei în cele mai obscure afaceri, de la reglementări asupra cadourilor care urmau a fi primite de Elena în vizitele în străinătate până la comerțul cu arme sau chiar droguri al României. Visul măreț al lui Ceaușescu de a primi Premiul Nobel pentru pace a fost unul arzător, acesta implicându-se în conflictele dintre Palestina și Israel, sperând să treacă în fața lui Jimmy Carter ca „mediatorul de pace” din Orientul Mijlociu, un laureat superior lui H. Kissinger, cel pe care Elena îl numea un prost…
De altfel, Elena Ceaușescu a fost răul suprem al R.P.S. România în acea perioadă. Fiind caracterizată de ură, crasă prostie, fațadă, mândrie și feblețe feminină grotească (chiar Pacepa remarcă acest lucru), Elena avea întotdeauna pretenția ca în orice delegație în care ar fi participat atât cuplul prezidențial cât și miniștrii aleși, cadourile primite dar și micile atenții să valoreze cât de mult posibil…de asemenea, Elena devenea paranoică atunci când dorințele ei nu erau urmate cu sfințenie. În viața fiicei sale, (Zoia) a intervenit brusc, vrând să trimită un prieten îndrăgit de al acesteia în Guineea (probabil Ecuatorială), unde acesta să dispară fie grație unui accident de mașină, fie unei maladii.
De altfel, cartea lui Pacepa este interesantă de citit pentru a afla mai multe despre „băiatul playboy” de la curtea dinastică, Nicu Ceaușescu. În urma unei petreceri, Nicu, clătinându-se vizibil de băutură, a „ condimentat” un platou de stridii, urinând pe ele, apoi el însuși servindu-i pe cei prezenți cu minunata invenție a sa. Bineînțeles că petrecerea respectivă nu se putea termina decât cu un alt viol comis de iubitul fiu prezidențial, devenit după Congresul al XII-lea dacă nu mă înșel mare membru în Comitetul Executiv al PCR și bineînțeles prim-secretar al Comitetului Județean de Partid Sibiu… de altfel, Nicu a dat dovadă de „bărbăție” (după cuvintele lui Pacepa) la 14 ani, comițând primul său viol (asupra unei colege de școală)..alte două crime ale acestuia, provocate la volan (una accidentând mortal o tânără pe o trecere de pietoni din București, iar alta după ce a intrat cu mașina într-un copac, rezultând moartea unui bodyguard de al său) au fost bineînțeles atent mușamalizate. Mare amator de whiskey, petreceri și femei, Nicu nu semăna tatălui său care se cam ferea de mediile zgomotoase, în totală contradicție din nou cu predecesorul său, Gh. Dej care era un adevărat maestru al petrecerilor de curte.
Nu este greu de imaginat modul în care SUA a privit România după anul 1978 (anul în care Pacepa a cerut azil politic la Washington). Informațiile primite de la fostul general au fost substanțiale pentru lumea occidentală pentru a realiza faptul că Niculae Ceaușescu nu era altceva decât un arivist paranoia , total diferit de omul de la mijlocul anilor 70. Pe măsură ce parcurgi paginile cărții, intri în cele mai umbroase colțuri dinastice ale familiei Ceaușescu, volumul fiind conceput ca un adevărat „roman polițist” ce se recomandă a fi citit de către absolut oricine (mai ales de către cei cu o pregătire intelectuală).

Orizonturi Roșii- Humanitas

Ion Mihai Pacepa-Orizonturi Roșii (Humanitas)