Cât de mult contează sistemul antirachetă de la Deveselu în fața Rusiei?

 

Sistemul defensiv antirachetă inaugurat pe 17 decembrie în comuna Deveselu anul trecut, a fost primit cu bucurie de comandamentul NATO în Europa respectiv autoritățile române. Federația Rusă a avut o atitudine ostilă în fața acestui proiect, considerându-l o amenințare strategică. Pe scurt, analizăm dacă acest sistem este cu adevărat o problemă în fața Rusiei, ținând cont de tehnologiile actuale.

Scenariile următoare se aplică doar în cazul rachetelor ICBM (rachete balistice intercontinentale).

În primul rând, sistemul antirachetă de la Deveselu este un proiect de tip Aegis Ballistic Missile Defense System offshore. Utilizează două tipuri de rachete interceptoare: RIM-161 Standard Missile 3 – capabile de intercepție în faza medie și RIM-67 Standard – capabile de intercepție în faza terminală. Pe scurt: faza medie de intercepție presupune ca racheta balistică interceptoare (în cazul acesta RIM-161) să distrugă racheta ICBM de preferință în faza a doua a traiectoriei ei (în afara spațiului atmosferic) înaintea separării focoaselor (ogivelor) nucleare pentru faza a treia (reintrarea în spațiul atmosferic). În cazul de față, aceasta reprezintă cea mai bună soluție deoarece are abilitatea de-a distruge racheta balistică înaintea fazei terminale (un timp relativ mare de intercepție plus spațiul mare extraatmosferic). Cu toate astea, intercepția nu este garantată (rata de succes este una medie). În al doilea rând, există sistemele defensive ale ICBM-ului (țintele de tip decor) pe care interceptorii le-ar putea urmări. În al treilea rând, această tactică necesită un radar foarte performant. Totuși, RIM-161 nu poate intercepta ICBM-uri ci doar rachete de rază medie (IRBM-uri).

Ultima fază de intercepție este totodată și cea mai riscantă (denumită în eng. THAAD). Presupune ca racheta interceptoare (RIM-67 Standard) să distrugă ICBM-ul în faza terminală, după separarea vehiculului de reintrare atmosferică (MIRV în eng). În acest caz, interceptorii ar trebui să urmărească fiecare focos în parte pentru a-l distruge. Ținând cont totuși că un ICBM poate transporta până la 10-14 focoase nucleare, fiecare cu direcție proprie + sisteme defensive (contramăsuri, ținte de tip decor, tehnologie stealth), această fază este aproape total ineficientă din mai multe motive: 1- în timpul reintrării atmosferice, focosul nuclear are o viteză prea mare (viteza peste 16 000 km/h – depinzând aici de unghiul de intrare) pentru a putea fi interceptat cu o rată mare de succes; 2- timpul necesar intercepției este de câteva secunde; 3- în cazul intercepției pozitive, rămâne posibilitatea ca focosul nuclear să fie detonat – deci chiar și la o intercepție pozitivă, rămâne problema posibilelor efecte (o intercepție de succes ar trebui să fie efectuată între 160 km-2200 km altitudine). Încă un motiv pentru care această etapă ar putea duce la un eșec ar consta în posibila detonare intenționată a unui singur focos, ceea ce va duce la NEMP deci implicit la bruiajul total al sistemului RADAR – cu alte cuvinte, interceptorii ar fi ”orbi”).

Nu am mai amintit de posibila interceptare a ICBM-ului în faza lansării- aceasta este aproape inexistentă deoarece ar presupune ca racheta să fie distrusă în aproximativ 3 minute (înaintea ieșirii ei în spațiul extraatmosferic) plus că e posibilă doar cu avioane interceptoare în spațiul lansării.

Atât Rusia, prin viitorul sistem S-500 cât și SUA, prin RIM-174 Standard ERAM, urmăresc o extindere a razei de acțiune a interceptorilor, cu speranța că vor avea o rată de succes mai mare a interceptării în faza balistică medie a ICBM-ului. Cu toate astea, așa cum am menționat în rândurile de mai sus, în momentul actual nu există nicio apărare împotriva ICBM-urilor nici de partea SUA sau a Rusiei, nici de partea celorlalte state posesoare de focoase nucleare.

În cazul în care un nou tratat similar celui START II prin care să se limiteze numărul de MIRV-uri nu va fi luat în considerare în viitor, actualele sisteme ABM (antibalistice) nu prea sunt de folos. În momentul actual, majoritatea ICBM-urilor posedă un singur focos nuclear (amplitudine în medie de 350-400 kt) din cauza costurilor prea mari pentru înzestrarea cu multiple focoase, deși ele pot fi configurate cu ușurință să transporte până la 12 focoase (în cazul Rusiei pentru rachetele ICBM – de ex. Topol- lansate din silozuri sau a celor Trident II americane, lansate de submarine). Din punct de vedere al magnitudinii, chiar și un singur focos nuclear poate avea între 300 și 500 kt amplitudine. Ca idee, bomba ”Little boy” (lansată la Hiroshima în 1945) a avut doar 15 kt amplitudine.

 

Anunțuri

O analiză a situației din Siria. Partea I

Un nou Afganistan?

În 2001, NATO și aliații au invadat Afganistanul cu scopul de a înlătura talibanii de la putere și de a distruge taberele Al-Qaeda din regiunile montane din V și SV-ul țării, din imediata apropiere cu granița pakistaneză. Acest lucru se întâmpla chiar la câteva săptămâni după 11 septembrie. Ofițeri paramilitari CIA, împreună cu membri ai trupelor speciale, s-au unit cu Alianța Nordică, singurul bastion din Afganistan care se împotrivea fundamentaliștilor islamiști, într-o acțiune comună de liberalizare a Afganistanului și de implantare a democrației.

În decembrie 2001, au avut loc primele acțiuni în forță ale trupelor americane. Zeci de rachete au fost aruncate în regiunea munților Tora Bora, loc în care liderul de atunci al Bazei (Al Qaeda, în trd), Osama bin Laden se presupunea că s-ar fi ascuns. Concomitent, echipe de comando din forțele speciale ale US Army, au luat cu asalt taberele de antrenament ale Al-Qaeda, ucigând zeci și sute de membri. Cu toate astea, bin Laden a reușit să fugă în Pakistan, din cauza unei situații ce a trezit suspiciuni în sânul NATO asupra credibilității aliaților afgani din Alianța Nordică. În momentul în care trupele americane se aflau la câteva sute de metri de bin Laden, cei din trupele AN au întors armele împotriva ”aliaților americani”, situație ce a întârziat atacul câteva ore bune, timp suficient pentru UBL (acronimul dat de FBI lui bin Laden) să fugă în Pakistan, în regiunile tribale din munți. Acesta a plătit pentru crimele sale 10 ani mai târziu, când a fost ucis într-o acțiune a forțelor speciale din Marina SUA în Pakistan.

Talibanii au fost alungați de la conducerea țării în doar câteva săptămâni. În același timp, viitorul președinte al Afganistanului liber, Hamid Karzai, era adus în Kabul și ulterior votat de majoritatea afganilor ca lider de stat. Părea că democrația sosise în sfârșit și în țara în care războaiele nu s-au terminat niciodată. Totuși, a durat puțin timp pentru NATO ca să realizeze că Afganistanul era o țară prea fragilă ca democrația să persiste. Singura soluție viabilă era de a menține trupe staționare. Iar aceste trupe vor rămâne aici până în 2014.

Așadar, care e legătura cu situația actuală din Siria? Voi încerca să fiu cât se poate de scurt.

Conflictul din Siria a început în 2011, ca urmare a mișcării largi de emancipare politică a lumii arabe. Libia și Egipt au renunțat la dictaturile unor lideri totalitari și au început să urmeze traseul țărilor vestice spre democrație, unde populația să decidă cine merită ales. În Siria, acest lucru nu a fost atât de ușor. Bashar al-Assad, a câștigat alegerile  (în 2000*). Anterior lui, tatăl sau (Havez al-Assad) a condus Siria timp de 30 de ani. Populația nu a mai răbdat această linie dinastică și s-a împotrivit. Până la un conflict civil nu a mai rămas decât puțin. Iar acesta a început în momentul în care armata siriană a început să folosească forța împotriva manifestanților. Au apărut mișcările rebele, iar Siria s-a transformat într-un front între rebeli și trupele fidele regimului al-Assad. Țările petroliere bogate din Golful Persic au simpatizat tendința de emancipare a Siriei și au început să sprijine pe rebeli cu armament și bani. În Coran, cei bogați au obligația morală și religioasă de a împărți averea cu cei oprimați și săraci.

Până în momentul actual, bilanțul victimelor din Siria a depășit 100.000 de sirieni uciși. Alte milioane de sirieni au emigrat fie spre Turcia, fie mai nou spre zonele mai sigure din Irak. De ce a ezitat NATO sau ONU să intervină?

Lucrurile par simple la prima vedere, însă la o analiză profundă, ele sunt complicate. În primul rând, Rusia are drept de veto în cadrul ONU. O acțiune ONU ar pica din start atâta vreme cât Rusia, principalul aliat al regimului al-Assad s-ar împotrivi. Recent, Rusia a livrat un stoc de rachete balistice armatei lui al-Assad, ca urmare a unei așa-zise înțelegeri din 2010. Israelul, SUA și statele vestice au protestat. Interesele economice ale Rusiei sunt mai importante decât revolta sirienilor. Însă, înainte de a critica Rusia, să privim și în cealaltă tabără.

În Siria, nu doar rebelii luptă împotriva tiranului al-Assad. Grupări de extremiști din celule afiliate Al-Qaedei, au imigrat în masă aici,  în sprijinul fraților musulmani. Jihadul sfânt împotriva ”răului”, are loc acum pe două fronturi: unul în Afganistan, dus mai departe de către talibani împotriva trupelor ISAF și unul în Siria, cu luptători din țări arabe precum Arabia Saudită, Yemen, Tadjikistan ș.a împotriva sângerosului al-Assad. Totodată, jihadiștii sunt atrași și în Egipt, unde Frăția Musulmană a fost respinsă de populație în recentele ciocniri. Al-Zawahiri, liderul actual al Al-Qaeda a avertizat nu doar SUA ci și țările vestice acum câteva săptămâni, că situația din Egipt o va urma pe cea din Algeria anilor 90, când războiul civil a arătat că democrația nu poate avea succes într-o țară musulmană. Dar să revenim la Siria.

Al-Qaeda, pe cât de slăbită a devenit în urma campaniilor NATO în Yemen sau Somalia, pe atât de puternică pare a fi în Irak și în alte regiuni. Sute, poate chiar mii de jihadiști au plecat în Siria, în sprijinul rebelilor. Acest lucru ar fi și principalul motiv oficial pentru care Rusia nu acceptă o intervenție militară în Siria.

Dar atunci când ONU nu poate interveni într-o regiune fierbinte, o poate face în schimb NATO. Acesta este cel mai puternic bloc militar al planetei în momentul actual, format din superputeri militare precum SUA, Anglia și Australia. Pe lângă aceste țări, mai sunt și altele fidele, ca Polonia sau Franța. Cu toate astea, NATO s-a limitat doar în a critica regimul al-Assad. De ce nu a sprijinit NATO rebelii sirieni?

______________

*greșeală de editare: mandatul lui B.al-Assad a început în 2000

O analiză a situației din Siria. Partea a II-a

Învățămintele istoriei

Problema este tot din cauza rebelilor sirieni. Atâta vreme cât ei sunt sprijiniți de extremiști din Al-Qaeda sau Haqqani Network (plus alte rețele precum AQIM), nu poți fi 100 % aliat cu rebelii. SUA a promis ajutor militar sirienilor liberi, prin tehnologie defensivă anterior (vedere noctună, veste balistice sau căști), iar mai recent cu tehnologie ofensivă (logistică și armament). Însă ultimul ajutor nu a sosit nici acum.

Istoria a dovedit că nu poți avea încredere în statele islamice atunci când convingerile religioase se ciocnesc de cele geopolitice. La mijlocul anilor 80, SUA au sprijinit masiv talibanii cu echipament militar performant, precum rachete SAM destinate împotriva elicopterelor sau avioanelor sovietice. Aceste rachete, odată ce sunt lansate fie de la sol fie de lansatoare la nivelul umărului, își lovesc ținta cu destulă siguranță. Sunt termoghidate și tehnologiile mai noi, le fac ”imune” la contramăsurile luate de aparatele de zbor. Ca urmare, sovieticii au început să piardă zeci de avioane militare precum și elicoptere. Acest lucru a dus la costuri de sute de milioane de dolari americani și implicit la graba în retragere a sovieticilor în 1989. Alții spun că aceste rachete au grăbit de asemenea căderea URSS-ului în anii 90. Rămâne la atitudinea fiecăruia în a crede ce vrea.

După retragerea trupelor sovietice din Afganistan, SUA au cerut înapoi aceste rachete, implicit lansatoare. Insurgenții afgani au refuzat, spunând că ele vor fi folosite și împotriva altor invadatori asupra țărilor musulmane. Rând pe rând, aceste lansatoare au ajuns pe mâna extremiștilor islamici, cel mai rău coșmar posibil pentru NATO și SUA. Este posibil ca o parte dintre ele să fi ajuns chiar și în țările din America Latină, afectate de luptele interne dintre gherile. Altele au ajuns în state precum Libia. În acele momente, SUA a început să trimită spioni militari în țările islamice, cu rolul de a găsi și de a neutraliza aceste rachete, fie de ale cumpăra (situație asemănătoare cu cea din anii 1990, când SUA au cumpărat MiG-uri din Republica Moldova doar de teama că acestea ar putea fi vândute către Iran).

Așadar, nu poți expedia echipament militar performant în Siria. Ce alte opțiuni ar mai fi?

Expedierea de trupe terestre în Siria a fost o opțiune luată în calcul de către NATO, deși aceasta ar fi  una de compromis. Situația actuală o găsim în Afganistan, unde aproximativ 50 000 *de cadre militare americane încă mai staționează, cu scopul de a menține securitatea. Numai Statele Unite au pierdut de la începutul campaniei în Afganistan, peste 2000 de militari, majoritatea fie în atentate sinucigașe comise de extremiști fie din cauza dizpozitivelor explozibile improvizate. Majoritatea pagubelor au fost provocate de strategiile de gherilă ale talibanilor.

Dar SUA nu mai dorește un nou Afganistan. ”Enduring Freedom” (numele oficial al acestei campanii) nu se compară cu războiul din Vietnam, însă nici departe nu este. Mulți americani au fost răniți în regiunile nesigure din Afganistan, în urma ambuscadelor organizate de talibani, majoritatea fiind tineri sub 23 de ani, ieșiți din băncile liceului, însuflețiți de un spirit patriotic. Mai exact, peste 17 000*. Lecțiile au fost învățate. Într-o țară în care fanaticii se sinucid în numele religiei, nu poți implementa valorile vestice. Sarcastic vorbind, aici oamenii nu au nevoie de televizoare, curent sau apă caldă. Atâta vreme cât există pământ și apă, Allah decide dacă dă și restul.

De altfel, trupe staționare pentru menținerea păcii au fost și în Beirut, în 1983 (Liban). Însă, un atentat sinucigaș, a curmat viața a 241 de militari americani, 220 dintre ei fiind pușcași marini, staționați în Liban cu strictul scop de a oferi pază instituțiilor guvernamentale. Alți 58 de francezi au fost uciși într-un atentat similar, din nou, în numele religiei.

Dar dacă NATO ar trimite trupe care să lupte împreună cu rebelii împotriva trupelor lui al-Assad? Ar rezulta un nou Irak. Aici, după ce Saddam Hussein a fost înlăturat de la putere, irakienii și-au ales un nou guvern, de data aceasta format în majoritate de șiiți. Aceștia nu au uitat de persecuțiile suniților din timpul lui Saddam și au început la rândul lor un ”pay-back time” împotriva suniților. După 2006, americanii s-au uitat neputincioși cum Irakul a alunecat într-un război civil între aceste două fracțiuni, având loc și o renaștere a insurgenței. Același lucru s-ar putea întâmpla și în Siria, în cazul în care al-Assad ar fi alungat de la putere, de data aceasta între rebeli și fanaticii extremiști.

______

* cifră actualizată

O analiză a situației din Siria. Partea a III-a

Soluțiile probabile

Mai rămân de studiat efectele Războiului din Golf, precum și campania din Libia, din anul 2011. În 1990, NATO și-a dovedit puterea militară, lovind cu precizie trupele lui Hussein, cu rachete de croazieră lansate de pe vasele de luptă. Totodată, un contingent militar terestru a asigurat o retragere rapidă a irakienilor din Kuwait. Această modalitate strategică s-ar putea repeta și în Siria împotriva armatei fidele lui al-Assad, prin intermediul navelor de război și aviației net-superioare a NATO.

De altfel, ar fi o strategie asemănătoare cu cea folosită în Libia. Aviația NATO a asigurat suport rebelilor libieni împotriva trupelor guvernamentale conduse de Muhamar Gaddafi. De asemenea, trupe militare de elită britanice și probabil americane, au coordonat acțiunile rebelilor, astfel încât Gaddafi a fost înlăturat de la putere la scurt timp după intervenție. Problema este că Libia, neavând prezența trupelor NATO care să-i asigure securitatea internă, alunecă și ea într-o posibilă ”capcană” a islamiștilor, lucru văzut în septembrie anul trecut, în cazul atentatului terorist asupra ambasadei americane din Benghazi. Dar totuși, această ultimă opțiune rămâne cea mai viabilă și cea mai probabilă de luat în calcul de către NATO pentru Siria, în imediata perioadă de timp.

În concluzie, situația din Siria este complicată mult de factorii enumerați mai sus. O intervenție în Siria a trupelor NATO, ar cauza mai mult decât sigur și o intervenție a Iranului (dar nu militară), aprig susținător al președintelui Bashar al-Assad. Din păcate, populația siriană este prinsă la mijloc. Imaginile victimelor rezultate în urma atacurilor chimice cu gaz sarin (cel mai probabil), au fost văzute în toată lumea. Al-Assad a învinovățit rebelii pentru aceste atacuri, însă este puțin probabil ca rebelii să poată deține acest tip de arme. Nici NATO nu s-a grăbi să-l acuze pe al-Assad că ar sta în spatele acestor atacuri. Momentan, cea mai rapidă soluție a fost trimiterea consilierilor ONU aici. Dar guvernul sirian nu a permis încă accesul consilierilor în zonele afectate. Este clar că se ascunde ceva. Efectele agenților chimici se pot diminua mult după câteva zile, astfel încât devine greu de tras o concluzie. Până acum se estimează că în urma acestor atacuri au murit aproximativ 1300 de persoane dintre care, un număr uriaș de copii refugiați.

Unii spun că acesta ar fi prilejul potrivit ca puterile vestice să se uite pasive cum organizațiile extremiste se luptă între ele. Avem Hezbollah pe de o parte și Al-Qaeda pe de alta.

Trist este faptul că sunt oameni care susțin că tot conflictul din Siria este o uneltire a puterilor vestice, bineînțeles la capătul căruia se află SUA și Israelul. Sau că imaginile de la BBC sau CNN sunt trucate cu scopul complotist al mass-mediei.  Este trist că în momentul actual mai există oameni care neagă episoadele negre din istoria recentă a lumii. Au fost atâtea genocide provocate de lideri aflați în delir. În 1988, Hussein a folosit arme chimice împotriva irakienilor kurzi din N-ul Irakului, cel mai grav atac chimic din istorie. Au murit atunci peste 1500 de kurzi.